da, mie mi-e dor de vremurile cand jucam fotbal in fata casei, tenis de camp sau "pătrăţica" pana seara tarziu...
cand mergeam la furat de cirese, capsuni sau caise...
cand jucam fotbal in clasa cu buretele pana ce il murdaream, dar straniu este ca nimeni nu recunostea nimic...
mi-e dor de clipele in care ne jucam cu colegii de gradinita de-a v-ati ascunselea...
cand ne "bateam cu castane"...
cand mergeam cu sufletul la gura la biblioteca pentru a ne lua carti cat mai colorate pentru a ne capta atentia...
mi-e dor de clipe, momente, activitati si nu in ultimul rand, de persoanele care au luat parte la toate nebuniile noastre...
mi-as fi dorit ca acum sa nu fiu cuprinsa intr-o atmosfera dezolanta, intr-un peisaj monoton in care doar tufa de trabdafiri din fata casei reprezinta o pata de culoare care invioreaza oarecum natura...
acest sentiment este irefutabil; si ar fi politicos si de bun simt sa nu razi sau sa zambesti ironic cand vei citi acest cuvant, asta doar daca nu ii intelegi sensul; multi dintre noi il traim...chiar si tu, daca citesti aceste randuri, esti la fel de abatut/a si plictisit/a ca si mine stand in fata calculatorului, avand probabil pe fundal o melodie lenta, care te linisteste sau pur si simplu creeaza un moment de relaxare...
sa punem totul pe seama faptului ca vine din exterior???...poate ca da...suntem prizonieri ai momentului...
macar stiu sigur ca nu sunt singura care traieste astfel de sentimente...mi te-ai alaturat, poate indirect, dar in totalitate daca ai reusit sa citesti pana la final...
P.S. Pata de culoare despre care vorbeam!
e a doua oara cand incerc sa scriu ceva aici(prima oara a dat eroare si sa pierdut tot ce am scris).
RăspundețiȘtergereiti sunt alaturi intru totul.
era atat de frumos , ne vom intalni din ce in ce mai rar cu acea inocenta, cu acea fericire pe care o simteam in fiecare clipa .chiar si banalul burete cu care jucam fotbal in clasa era o implinire .
eheee...dorul de acei ani ne mai hranesc sufletul si ne intaresc cu speranta .
acel sentiment de care spuneai cu adevarat il traim...poate nici nu ne dam seama de cele mai multe ori...asa cum spuneai este irefutabil.
poate vom mai trai si noi ce am mai trait alaturi de copii nostri care ne vor invata sa fim inocenti din nou , sa zambim imediat ce suntem stransi in brate,dupa multe lacrimi.
traim intrun univers , dar nu ne mai gasim locul.doar intrun colt de suflet traim ca intrun rai al nostru asteptand raiul lui Dumnezeu.
nu e vina mea ca ti-a dat eroare...eu moderez comentariile:D
RăspundețiȘtergerecu privire la postarea mea pe blog...ma simt tare bine si implinita ca mi-a inteles cineva mesajul si ca traieste, sau mai bine zis, retraieste momentele de demult apuse.
eu ma consolez cu tipica fraza "in fiecare dintre noi exista cate un copil"...mai am si acum momente cand joc fotbal cu mingea nepotelei mele, ca eu nu mai am, si intr-adevar, ma si simt ca un copil...frumos moment de altfel 8->
mai cred ca vom avea puterea sa zambim dupa ce primim orice lovitura de la viata, deoarece este inevitabil lucrul asta, asta pentru copiii fiecaruia dintre noi...
foarte bine punctat, traim intr-un univers dar nu ne gasim locul...asta o traiesc pe propria-mi piele in fiecare zic...
intr-un colt de suflet:D...si ca o paranteza, cineva zicea "colt de suflet...i l-as da pe tot dar nu am cui"...da, fiecare dintre noi ne creeam asa-zisa lume aparte, coltisorul de rai cum imi place sa il numesc, in asteptarea intalnirii cu Dumnezeu, sau cu raiul Sau
Multumesc pentru comentariu:D
cu multa dragoste si un zambet din suflet!!!
RăspundețiȘtergeremultumesc...conteaza foarte mult!
RăspundețiȘtergeresi totusi coltul de rai din mine imi spune ...doar in cel iubit poti fi fericit cu adevarat!!!
RăspundețiȘtergereprin asta inteleg ca inocenta mea este in sufletul tau.iar un multumesc este destul atunci cand nu ceri nimic in schimb.
este vorba oare despre o conexiune???
RăspundețiȘtergerecred ca da...ca stam in fata unui monitor relatandu-ne gandurile...